The true experience of living in another country! Part 1

Aveam in gând demult o idee, dar ma tot temeam ca lumea nu o sa răspundă afirmativ nebuniei mele! Si m-am tot gândit si iar gandit dupa care am zis ca măcar pot incerca. Dacă nici măcar nu încerc, de unde sa știu eu ca nu imi va ieși?
Si uite asa mi-am cooptat toți prietenii care trăiesc in diverse părți ale lumii sa ne povesteasca experiența lor. Pentru unii chiar “departe de casa” reprezintă acasa, pentru alții este decât o etapa din viata lor.
Ceea ce m-a uimit tare mult este ca toți, dar absolut toți celor ce le-am scris sa ma ajute cu acest proiect au zis DA! Pentru mine asta înseamnă mult! Gândi-va ca nu e ușor sa îți deschizi sufletul si sa il pui pe hârtie!
Prietenii mei sunt de toată aprecierea. Ziceti ca nu este asa! Mercic guys!
Si pentru ca vor fi multe povesti, voi publica câte una in fiecare post! Urmând ca apoi încă una si încă una pana facem inconjurul lumii!
Prima poveste pe care vreau sa o pun aici, pe hârtie, este cea a lui Katy si Petrisor care si-au început experiența americană odată cu mine!
Povestea lor eu o știu prea bine pentru ca am fost in aceeași promotie de loteristi, am facut gratare in România impreuna si am sărbătorit zile de naștere tot in România, insa aici in US telefoanele mobile au fost prietenii noștri cei mai buni pentru ca nu am apucat sa ne vedem inca!

Dar sa nu mai lungim povestea mea pentru ca povestea lor americana este o adevarata experiente de viata!

Katy si Petrisor – USA, statul Wyoming

Despre noi…

Noi suntem Katy si Petrisor. Am emigrat in SUA acum un an si cateva luni, imediat dupa ce am investit toate economiile noastre intr-un apartament de 3 camere in Bucuresti, pe care nu am reusit sa-l vindem inainte de plecare. Mai mult sau mai putin pregatiti din punct de vedere financiar sau moral, am luat tematori decizia de a pleca si nu ne-am oprit decat la destinatie.

In 2006 mai fusesem in SUA cu Work and Travel, pentru 3 luni, intr-un orasel mic din Wyoming. Cum e si firesc, am cunoscut atunci cativa oameni cu care am incercat sa tinem legatura de-a lungul acestor ani. De aceea, cand am anuntat ca ne mutam in State, una dintre aceste prietene ne-a oferit sa locuim cu ea. De aici e lesne de inteles de ce am ales sa ne intoarcem in acelasi orasel mic din Wyoming.

Asa… ajunsi la destinatie, dupa aventurile traite pe drum… Dar de ce nu ma opresc putin sa detaliez despre aceste aventuri… Am calatorit timp de 50 ore ca sa ajungem, pentru ca, la plecare, nu ne-am permis sa platim pentru bilete de avion pana la destinatia finala, deci am zburat pana la Chicago, iar de acolo am luat Greyhound-ul (un fel de autobuz). Faza cea mai tare de pe tot parcursul calatoriei a fost faptul ca, la un moment dat, in the middle of nowhere in Iowa, soferul a oprit la o benzinarie si a anuntat o pauza de 20 minute. Am coborat si noi sa ne cumparam ceva si am estimat durata pauzei masurand-o in minute romanesti. Si cand romanul spune 20 minute, inseamna ca sigur sunt minim 25. Prin urmare, ca sa fim on the safe side, ne-am intors dupa 23 minute ca sa consatam ca autobuzul plecase cu toate actele noastre si cu laptopul si cu toate bagajele pe care le carasem din Romania. Bineinteles ca eu m-am prabusit psihic instant si aici vine partea frumoasa, in care eroul a salvat domnita lacrimanda. Petrisor are o putere de reactie foarte lucida in momentele cheie. Asta nu e singura sclipire brusca a lui. Va spun! Are un talent! A observat instant ca langa benzinarie era un alt autobuz al aceleiasi firme. A alergat la sofer si l-a intrebat daca are numarul de telefon al soferului care tocmai a plecat, explicandu-i pe scurt povestea de dragoste dintre noi si bagajele noastre, poveste frumoasa de altfel, ce avea sa se termine nedrept de brusc si de subit daca el nu facea ceva. Soferul ne-a spus ca are numarul de telefon al colegului lui, ca il suna, dar ca – si repeta obsesiv asta si nu vreti sa stiti ce rezonanta avea in sufletul meu – “He won’t come back. I’m telling you. He won’t come back.” Pana la urma, dupa ce au vorbit la telefon, soferul nostru a decis sa se intoarca dupa noi. Asta a fost o minune. Si, cum e lesne de inteles, timp de 23 ore (restul calatoriei) n-am mai pasit afara din autobuz decat la transferurile dintr-un autobuz intr-altul si la destinatia finala: Sheridan, Wyoming.

Ajunsi acolo, a fost de nedescris bucuria de a vedea figura familiara a prietenei cu care urma sa locuim. Si nu stiu cum vreodata o s-o rasplatesc ca in acea noapte ne-a oferit un pat si o farfurie de mancare, impreuna cu sentimentul timid ca, la un moment dat, o sa fie bine…

Perioada de acomodare… ufff… greu… Cum spuneam, inainte de a pleca in tara ajunsesem la fundul sacului si cand am ajuns aici aveam (sper sa-mi amintesc bine) 2000 USD. Primul lucru in care am investit parte din acesti bani au fost bicicletele, care sa ne ajute sa ne deplasam si noi cat de cat, ca de masina nici nu putea fi vorba. A doua zi de cand am ajuns ne-am dus la banca, ne-am deschis conturi de credit pentru credit score (cu depozit minim de 300 USD de persoana si uite-asa din cei 2000 de dolari au mai zburat 600) si apoi ne-am interesat ce trebuie sa facem pentru permis de conducere. Am folosit masina prietenei la care am stat si am reusit sa ne luam si permisele (eu din a doua incercare, ca nu prea stiu cu volanul…).  Intre timp am inceput sa ne cautam de munca. Ne-am angajat in prima faza la Walmart, amandoi, ca Sales Associate. Veniturile ne ajutau sa ne sustinem cheltuielile de aici si ratele din tara si mai puneam chiar si ceva bani deoparte (nu pentru ca salariile erau foarte mari, ci pentru ca noi suntem foarte chibzuiti). Apoi ne-am luat si al doilea job, la Holiday Inn, ca Housekeeperi. Munceam cam 70 de ore pe saptamana. Aveam zile in care plecam la munca la 4 si ceva dimineata, pe bicicleta, pe ploaie sau ninsoare, si ne intorceam acasa la 11 si ceva noaptea, pe bicicleta, pe ploaie sau ninsoare (da, in Wyoming ninge in aprilie)… Nu aveam viata personala si putinul timp liber pe care-l aveam il petreceam dormind. Ne dureau mainile, spatele si sufletul. Eram atat de obositi si de cheauni de munca incat parca nu mai vorbeam aceeasi limba. Casnicia noastra… am dus-o pe muchie de cutit. Cumva, tot procesul asta, toate schimbarile astea, au lovit crunt in ceea ce eram si rataceam lipsiti de identitate si sens prin viata. Cam asa au decurs primele 4 luni aici.

Dupa 4 luni Petrisor a hotarat sa aplice la o scoala de soferi de camion, unde a fost si admis. S-a imbarcat in acelasi unforgettable Greyhound si a pornit spre Salt Lake City. Eu am ramas singura (in cel mai crunt sens in care am simtit vreodata singuratatea) in acelasi orasel mic din Wyoming. Dupa cateva saptamani Petrisor a obtinut CDL-ul si a inceput munca-training, fiind obligat sa conduca doar in prezenta unui instructor, alaturi de care trebuia sa si locuiasca in camionul de 10 metri patrati. Dupa o luna, in mijlocul trainingului, a hotarat sa demisioneze de la aceasta companie, considerand ca sacrificiul de a fi departe de casa si orele pe care le petrecea muncind nu erau suficient remunerate. Si-a incercat norocul la alta firma, la care lucra o cunostita, dar care nu l-a angajat pentru ca nu era suficient de experimentat. A venit apoi acasa (prima data dupa o luna si ceva), a inspirat, a expirat, si a inceput sa-si caute din nou de munca ca sofer de camion. La scurt timp l-au angajat niste romani din Chicago care au o firma de trucking, care il platesc foarte bine (mult peste cat ne asteptam vreodata sa castigam), care sunt seriosi si cumsecade. Si, cu toate astea, ar fi de mentionat ca soferia de camion nu e un job, e un stil de viata. Ajungem sa ne vedem doar cateva zile pe luna. Petrisor locuieste propriu-zis intr-un camion si munceste si cate 20 ore pe zi cateodata. Deci banii pe care-i face… ne ies pe nas cu varf si indesat.

Intre timp eu, mai slaba din fire, am inceput sa ma obisnuiesc fara el, am inceput sa-mi fac prieteni noi si sa ma mai stabilizez moral. Dupa 5 luni am reusit sa ne cumparam masina, un Chevrolet Malibu din 2005 cu cutie automata pe care il avem si acum si de care suntem foarte multumiti. Dupa ce am luat masina am demisionat de la Holiday Inn, pastrand doar jobul de la Walmart, 40 si ceva de ore pe saptamana. Dupa 6 luni cei de la Walmart m-au promovat (Department Manager in Meats and Frozen), mi-au mai dat ceva la salariu si, implicit, mi-au mai ridicat moralul la momentul respectiv. Petreceam, totusi, multe ore pe zi in congelator si frigider, dar… nu ma plang… era un job…

In ianuarie 2013 am facut o vizita de 3 saptamani in tara, o vizita care ne-a trezit sentimente interesante, pe care n-are rost sa le descriu aici. Poate doar sa spun ca ne-am dat seama ca locul nostru nu-i acolo… Cand ne-am intors acasa, adica in SUA, a fost asa contrastant sentimentul de siguranta pe care il aveam, in comparatie cu ceea ce simteam cand am emigrat initial. A fost frumos…

Odata intorsi, eu am inceput sa aplic la alte joburi, mai bune, pentru care chiar as fi facut o schimbare. Adica vreau sa subliniez doar ca eram selectiva, avand deja confortul unui venit sigur (lucru pe care nu l-am avut la inceput). Astfel mi-am gasit un job de consilier pentru copii care au savarsit infractiuni grave, dar care nu pot raspunde inca in fata legii pentru ca sunt minori. E deosebit de fascinant jobul (cel putin acum, la inceput) si e exact pe domeniul in care am absolvit facultatea (Asistenta Sociala – Probatiune).

Dupa cate puteti observa, n-am detaliat perioada in care a inceput sa ne mearga bine. Vreau ca cei care urmeaza sa emigreze sa inteleaga cat mai plastic duritatea acestui proces. Dupa parerea mea America este tara in care poti reusi, atata timp cat nu te feresti de munca si cat stii sa iti ajustezi asteptarile in functie de ceea ce esti capabil sa oferi. Eu una consider ca noi, care nu suntem prieteni cu IT-ul sau cu alte domenii foarte bine platite aici, am reusit intr-un mod onorabil, decent.

Ca plan de viitor, Petrisor o sa incerce sa dea la Nursing School aici, deci va renunta la soferie in august anul acesta, sperand ca dupa ce va absolvi (scoala va dura 2 ani) va gasi un job care sa fie platit la fel de bine ca soferia de camion, dar care sa-i permita sa stea acasa. Long term plans… sa ne mutam intr-un loc in care sa ne regasim, loc pe care inca nu l-am identificat.

La inceputul lunii mai a acestui an ne-am mutat pe cont propriu intr-un apartament cu o bucatarie maricica, living room, bedroom, bathroom si laundry room, mobilat (doar pat si televizor ne-am cumparat) pe care platim 485$. E intim si arhisuficient pentru nevoile noastre actuale.

In mai am fost intr-un concediu in California, Arizona si Nevada pentru o saptamana, o experienta de neuitat. Planuim sa vizitam tot anul acesta: Yellowstone si Miami (prietenii stiu de ce :) si poate anul viitor cascada Niagara si New York.

Nu stiu in ce fel as putea concretiza mai bine cum, chiar si dupa un an de trait aici, ne uitam unul in ochii altuia si ramanem uimiti de viteza cu care s-a schimbat viata noastra si cum noi, niste copii crescuti de parinti simpli in orasele mici de provincie, am ajuns sa traim cum nici n-am indraznit vreodata sa visam. It takes a lot of work, but it is worth it…

Daca v-am starnit nelamuriri sau curiozitati, am toata deschiderea sa raspund la intrebari. Daca nu, va multumesc pentru rabdarea cu care ne-ati citit povestea.

Katy si Petrisor

 

Acum dupa ce prima poveste a fost dezvaluita, haideti sa ii punem si mai mult la treaba. Haideti sa le adresam si intrebari, sau de ce nu multumiri ca au impartasit povestea lor aici pe blog!

 

47 thoughts on “The true experience of living in another country! Part 1

  1. Petrică says:

    Când ajungeți pe aici, Alina sper să va aducă si pe la noi…. Ne-ar place sa vă întîlnim….. Petrică , Paula și … Tya

  2. Katy says:

    Ne-ar face mare placere. Multumim! Katy.

  3. Paula says:

    Mi-ați adus aminte de……mine…..acum 14 ani….muncind schimbul doi la fabrica de ambalat portelan Corelle si dimineața la școala…..școala de șoferi….cea mai in vârsta dintre toți ceilalți … Si era si faptul ca eram singura(fără pereche)….câte sărbători am petrecut singura….cu siguranță sa ne vedem când veniți la Alina!!!!

  4. Katy says:

    Despre sarbatori… E tare ciudat. Eu de cand sunt aici n-am auzit vorbind romaneste si n-am intalnit romani decat in doua situatii: o data in Sheridan, un cuplu care era in trecere si s-a intamplat sa manace la acelasi restaurant ca si noi (Petrisor purta un tricou cu Romania, si de aici au venit ei si ne-au abordat) iar a doua situatie, intr-un restaurant romanesc din Los Angeles, in concediu, de Paste. Deci pentru mine intalnirile cu romani sunt foarte rare si de fiecare data sfarsesc lacrimand… Acum scuze, ca eu sunt vorba lunga… Revenind la sarbatori… e nasol ca, desi cateodata incercam sa le programam astfel incat sa fim impreuna, tot ne simtim singuri. Pana la urma venim din familii foarte mari, cu zeci de unchi si matusi, nenumarati verisori si verisoare… iar de sarbatori, la noi, mereu e masa goala, ca bezemeticii astia de Americani nu sarbatoresc nimic cand sarbatorim noi ceva, iar la sarbatorile lor… eu una nu simt niciun fel de caldura sau sentiment de apartenenta. Iar asta e un alt fel de singuratate care ma omoara. Dar un pret trebuia platit oricum… Asa ca nu ma plang. Ma bucur ca ai empatizat cu noi citindu-ne povestea si ca ti-am amintit despre tine, asa cum a fost la inceput. Katy

  5. Aura says:

    Ma bucur pentru voi ca sunteti ok acum.Stim ca e destul de greu la inceput cu toate aceste schimbari.Suntem si noi in US de 4luni asa ca cunoastem bine majoritatea experientelor descrise de tine .
    Asteptam in continuare “povestiri adevarate ” scrise si traite de voi.Va doresc toate cele bune.

    Felicitari Alina pentru idee , sunt binevenite aceste experiente , le citesc cu sufletul la gura.

  6. Katy says:

    Multumim! O sa va tinem la curent. E clar ca experientele sunt similare, dar interesant e de-acum ce se va intampla. E ca la golf, atunci cand joc eu (si nu vorbesc de un Tiger Woods renascut) … Calculez miscarea, o anticip, o practic putin, si cand lovesc mingea nu se duce mai niciodata unde vreau eu sa ajunga. Asa e si cu viata… Vrem sa ne construim o carare cu destinatii precise, dar nu avem control deplin asupra a ceea ce construim. Mult succes pe mai departe va doresc in procesul de adaptare. Katy

  7. Denisa says:

    Buna Alina Draga, vreau sa te felicit pentru minunatul proiect început, a fost o idee foarte buna si promit sa urmăresc fiecare poveste cu mare interes!

    Katy si Petrisor, am citit povestea voastra si m-a emotionat profund ….oamenii ca voi dau alta dimensiune realitatii si sunt sigura ca povestind din experiența traita aici ati daruit “aripi” celor care sunt la început de drum. Deși pentru mine a fost extrem de ușor venitul aici, nu o sa uit niciodată de unde am plecat iar soțul meu pana sa ajungă la nivelul din ziua de azi a trecut prin tot felul de dificultati, joburi, probleme.
    Va doresc sa tot urcati pe drumul început si sa aveți o viața cât mai frumoasa!
    Si dacă mai ajungeti prin California, mi -ar plăcea sa va cunosc :)

  8. Katy says:

    Denisa, sa stii ca suntem chit… Tu ne stii povestea, dar si eu am tras cu ochiul pe blog-ul tau. :) Sper ca ti-a placut povestea noastra cel putin la fel de mult pe cat mi-a placut mie blogul tau. Am regasit acolo multe informatii utile si multe dintre perceptiile tale le-am gasit si in mine. Noi va dorim sa va bucurati de rezulatele muncii voastre. Imi pare rau ca nu am stiut unii de altii inainte de concediu, poate ne vedeam cu ocazia asta. Dar viata e lunga si aduce oportunitati nebanuite. Poate intr-o zi o sa ne cunoastem. Mi-ar face placere.

  9. Denisa says:

    :) Katy, ce surpriza placuta, nu am stiut ca m-ai citit pe blog, ma bucur daca ti-a placut, cu atat mai mult daca ti-a folosit ceva de pe acolo :)
    Si sa stii ca acum vreo 2 luni vb cu sotul ca ar fi fain daca am ajunge anul asta prin Wyoming, mai precis la Jackson Hole, dar sa vedem ce ne mai aduce ziua de maine si daca mai e timp si de o excursie intr-acolo, ar fi super, desi nu stiu exact cat e de departe de voi. Sper sa mai tinem legatura daca vrei bineinteles :)

  10. Katy says:

    Sigur ca mai tinem legatura. Atunci va asteptam cu mare drag! :)

  11. ValiOte says:

    Katy si Petrisor…
    Ma bucur sa-i regasesc aici pe blogul tau. Stiam (partial) povestea lor de pe pagina loteristilor. Ma bucur sa aud ca a inceput sa le mearga bine. Ii felicit pentru puterea de munca si pentru optimismul lor. Stiu ca sunt din Bacau, ca si mine, de asta le urmaresc povestea, ii simt “aproape”, pentru ca am colindat aceleasi plaiuri. Ma bucur ca si-au urmat visele si ca povestea lor este una de succes.
    Pur si simplu …ma bucur pentru ei!
    Le urez si lor si voua sa va mearga bine!

  12. Katy says:

    Vali, multumim mult. Acum o mica lamurire, ca sa nu lezam masculinitatea sotului meu. El e din Tulcea, eu din Bacau. Daca ar citi pe undeva ca e din Bacau cred ca ar face atac de cord. :) Glumesc, dar nici bine nu i-ar pica, pentru ca, asa cum e firesc, vrea sa duca cu mandrie prin lume numele orasului lui natal. Probabil ca e vina mea ca s-a produs neintelegerea asta… Ce sa-i faci… Eu scriu mai mult, el vorbeste mai mult… Daca pe forum nu i s-a dat sansa sa vorbeasca… Oricum, asta imi aminteste de ceva amuzant… Putin dupa ce ne-am cunoscut, o persoana a insinuat ceva de genul ca el o sa se mute la Bacau. Crede-ma, aia a fost probabil in top 5 jigniri pe care le-a trait pe lume. Poate ca nu ti se pare funny tare, dar daca l-ai cunoaste, m-ai intelege. Petrisor e tare… Are un stil al lui asa… de a se oftica… si eu ma tavalesc de ras cand il vad… Dar mi-e drag asa cum e… Sper sa nu citeasca niciodata ce-am scris aici. E mai bine pentru noi. OK… Numai bine!

  13. ValiOte says:

    Katy, ma bucur ca am lamurit acest aspect, asta ca sa se simta bine Petrisor. Eu sunt de vina pentru aceasta neintelegere, noi suntem ambii din Bacau… asa ca am tras concluzii gresite si mai urmaresc povestea unui cuplu din SanDiego, ambii din Bacau. Oricum , e amuzant, barbatii sunt, uneori, greu de inteles, dar ii iubim asa cum sunt. Locuind de 15 ani in Bucuresti, Bacaul mi se pare un oras linistit, curat , ca o statiune si ramane locul in care m-am nascut si am copilarit, locul unde traiesc parintii… sunt mandra ca sunt moldoveanca, mi-as dori sa fiu intr-o zi americanca, dar nu-mi fortez norocul, daca o fi sa fie, va fi…noi ne bucuram de prezent.
    Si cum bine spuneai, viata e lunga si aduce multe oportunitati nebanuite :) cine stie pe ce plaiuri vom mai colinda

    Alina, felicitari pentru proiect, o idee excelenta, astept cu nerabdare fiecare episod.

  14. andreea says:

    Multumesc frumos,imi place sa citesc experiente de viata frumoase si din acre ai multe de invatat,mai ales ca sunt cativa care ajung in USA si culmea dupa o perioada se intorc in Romania,hulind si injurand sistemul american.Eu zic ca cei care nu suporta munca in tara,in USA nici atat nu or sa se acomodeze.Abia astept sa citesc urmatoarea poveste :)

  15. Katy says:

    Conteaza mult la ce varsta vii aici, cati copii ai, la ce nivel erai in cariera cand ai plecat din tara… Sunt muuuuulte chestii. Tot ce pot sa zic e ca America nu e pamantul fagaduintei pentru toti. Important e ca alegerea facuta sa ni se potriveasca cel mai bine. Katy

  16. D says:

    America este un YOYO . Varsta , copii , calificarea sunt factori , te avantajeaza sau dezavantajeaza. Poti fi tanar dar rigid sau mai “batran” dar flexibil. Tineretea are avantajul puterii de munca si al libertatii de miscare .
    Referitor la pareri pro sau contra , fiecare are propria perceptie , important sa intelegi unde te afli si cum functioneaza societatea respectiva. Sa incerci sa te integrezi , unii reusesc altii nu reusesc nu neaparat din motive legate de varsta, copii si pregatire.
    Apropo de cultura locala ( US) se observa o mare diferenta de evaluare a unei persoane la angajare fata de RO.
    Nu dezvolt subiectul dar ceva pareri si observatii pe aceasta tema o sa propun Alinei pentru un nou proiect :D .
    PS : YOYO = You’re on your own (http://www.urbandictionary.com/)

  17. Uuuu, am primit o provocare! Am sa ma gandesc la acest lucru! Da, vad niste diferente majore dar si cateva asemanari izbitoare. Poate am sa ma incumet in a le spune intr-un viitor post pe blog!

  18. adina says:

    Buna Katy! Foarte explicit articolul!
    As fi vrut sa te intreb daca ti-ai echivalat diploma privind asistenta sociala pentru a putea lucra cu copiii si as mai fi vrut sa te intreb daca asigurarea medicala v-ati facut-o voi sau firmele unde ati lucrat? Serviciile stomatologice intra in asigurare sau trebuie sa platesti separat?
    Daca nu e o intrebare foarte personala, as vrea sa te intreb cat costa, cu aproximatie, pe an scoala de asistente medicale?
    Iti multumesc si m-as bucura sa ne cunoastem. Daca veniti la Alina, poate o sa avem ocazia sa bem o bere impreuna!

    Mult succes in continuare!

  19. Katy says:

    Nu mi-am echivalat diploma de Asistenta Sociala, dar mi-am tradus-o si mi-am legalizat-o inainte sa plec din tara. Cei care m-au angajat mi-au luat in considerare studiile, au facut copii dupa diplomele traduse, dar au fost de treaba… In mod normal, daca nu vroiau sa tina cont de diplome, puteau sa n-o faca si atunci nu stiu daca m-ar mai fi angajat. Cand am ajuns aici am mai aplicat la ei de cateva ori, dar nu m-au chemat la interviu ca n-aveam diploma americana. Apoi s-au razgandit. Stiam eu ca perseverenta face diferenta…
    Cat despre asigurarea medicala… Noi nu ne-am facut niciodata. Companiile la care am lucrat eu au asigurari medicale in pachetul de beneficii, dar sunt optionale. Astfel, preturile sunt cam asa:
    Asigurare medicala generala (pentru controale, spitalizari, urgente, operatii): 75,55$ pentru mine sau 129.76$ pentru mine si sotul meu. Banii astia sunt platiti la fiecare paycheck, adica o data la 2 saptamani. Daca esti astfel asigurat, platesti numai 20% din costul facturii, iar restul de 80% sunt acoperiti de asigurare
    Dental: 10.90 $ pentru amandoi si 40% din pretul facturii il platim noi, 60% asigurarea si avem incluse un control si un detartraj gratuit pe an fiecare. Din nou, cei 10.90$ ii platim o data la doua saptamani si ni se retin din fiecare paycheck.
    Vision: 1.23$ pentru mine sau 2.50$ pentru amandoi, platiti o data la doua saptamani. De pe urma acestei asigurari avem reduceri la pretul consultatiilor si la achizitionarea materialeleor, dar n-am inteles foarte bine cum functioneaza.
    Asta e exemplul doar unui pachet de beneficii. Ele difera de la companie la companie. Nu toti angajatorii au astfel de planuri si nu toti angajatii pot beneficia de ele (angajatii part-time sau foarte noi nu au acces la aceste beneficii). Din nou… depinde.
    Scoala de asistente medicale are preturi diferite in functie de stat. Wyomingul e un stat cu excedent bugetar pentru educatie, deci scolile sunt ieftine. Noi vom plati aproximativ 10-12000$ pentru ambii ani de scoala. Din cate am inteles, in Chicago pretul aceleiasi scoli poate fi de 60000$. Ultima informatie insa nu e documentata din surse sigure, scriu doar din auzite…
    Si noi ne-am bucura sa ne cunoastem. Katy

  20. adina says:

    Multumesc, Katy! Foarte util!

  21. Nanu says:

    Foarte emotionant!!!! Orice in viata se poate obtine numai cu seriozitate si sacrificii!!!! Mult noroc in continuare si….priviti doar inainte!!!

  22. Katy says:

    Multumim!

  23. andrei says:

    Bravo, Kati! Stiu ca nu e usor, ca am trait-o pe pielea mea, dar cu siguranta merita! Salutari cu drag din UK! Andrei

  24. Katy says:

    Multumim Andrei! Mult succes si tie!

  25. D says:

    Katy si Petrisor – felicitari
    ma bucur pentru voi ,
    va admir curajul .

  26. Katy says:

    Multumim!

  27. Semida says:

    Toate felicitarile mele Katy ,esti un exemplu de urmat…stiti sa va urmati visul…cu perseverenta si incredere nimic nu e imposibil.Am urmarit povestea ta de la inceput pe pagina loteristilor si am fost incantata de postarile tale…a fost o adevarata lectura prin oameni ca tine ,ca Alina….noi cei care speram ca intr-o zi ne vom vedea visul cu ochii..ne facem asteptarea mai usoara ,citind experienta voastra in SUA …stiu ca pentru fiecare e altfel mai bine sau mai rau…dar macar sa poti spune……Am incercat…

  28. Katy says:

    Multumim si va dorim ca intr-o zi sa incepeti aceasta aventura pe cont propriu si s-o construiti cat mai frumos

  29. cristi, verisorul tau says:

    La multi ani! Ti-as fi urat si in engleza, dar stii ca sint stingaci…
    Cind vii la biliard cu noi? :) Uite, Geo a venit in iarna, acum si Bigi… pai tu ce mai astepti? Ce-i drept, incearca Andrei sa reprezinte ramura, dar nu-i iese. In plus, tu esti singura fata din trupa, asa ca nu mai sta pe ginduri…
    Sper ca Obama sa nu uite sa te felicite, altfel il bag in sedinta! :)

  30. cristi, verisorul tau says:

    aaa, acum vad, la tine e inca 22 iunie, am cam furat startul la urari… sau miscarea asta timpita a pamintului face de-asa natura incit sa-mi incurce socotelile… macar sint primul care-ti ureaza (sau nici macar asta nu mi-a iesit?).
    sau a luat-o timpul inapoi? :) miine te pomenesti c-o sa fie 20 ianuarie! o sa verific :)
    deci urarile sint pentru 23, de ziua ta :)

  31. Valentin says:

    Katy, am citit povestea voastra prima data pe forumul de ajutorul caruia toti am avut nevoie la un moment dat. Si atunci si acum am retrait impreuna cu voi momentele grele prin care ati trecut si vreau sa va spun ca spre sfarsitul povestirii emotiile si trairile voastre intotdeauna m-au lasat fara glas. Spun ca m-au lasat fara glas, deoarece intotdeauna ii citesc si sotiei experientele mai interesante iar a voastra este de departe una dintre cea mai motivationala experienta pentru viitorii loteristi si emigranti. Si noi (eu, sotia si un baiat de 16 ani) o sa ne traim propriul vis american si o sa ne scriem in curand propria poveste, nu mai este mult, la sfarsitul lui iulie o fim in Cleveland, Ohio. Va doresc si voua si Alinei si Denisei (careia i-am citit blogul si eu) multa, multa sanatate, ca norocul vad ca vi-l faceti singuri.

  32. Katy says:

    Buna Valetin!

    Noi va multumim pentru aprecieri si va dorim sa va scrieti si voi povestea, la randul vostru, cu un condei aurit care sa va poarte noroc.

  33. Aliksandrina says:

    Desi in mare parte va cunosc povestea, am citit-o cu mare interes dar si cu mari emotii sufletesti. Nu vreau sa spun tot ce am simtit, citind atat povestea voastra cat si comentariile, dar mai ales raspunsurile, dar sunt sigura ca veti fi amandoi puternici sa infrangeti toate greutatile fizice si emotionale, astfel incat peste ceva timp sa auzim vesti tot mai bune despre voi.
    Eu si nu numai, adica noi toti ( toata familia) va dorim sa reusiti in toate actiunile voastre si… LA MAI MARE SI MAI TARE!
    Nu uitati ca va iubim.

  34. Katy says:

    Nicio secunda n-am avut nicio indoiala ca avem sustinerea voastra, mai ales ca, probabil, ne traiti povestea mai cu sufletul la gura decat o facem noi insine. Va multumim cu toata recunoastinta.

  35. Alina says:

    Katy, trebuie sa recunosc faptul ca am citit de cateva ori postarea voastre, atat pe forumul loteristilor cat si aici, si nu inceteaza sa ma surprinda. Ma bucur ca ati avut putere sa mergeti mai departe si ca v-ati aranjat. Speram sa gasim in noi energia de care ati dat dovada, si sa facem fata noii provocari. NOi suntem din generatia lui Valentin si vom ajunge in US undeva pe la jumatatea lunii septembrie.
    Nu pot decat sa va tin pumnii stransi sa reusiti tot ce v-ati propus

  36. Katy says:

    Noi va dorim mult succes si rabdare, curaj si perseverenta… Nu stiu… Cate putin din fiecare, astfel incat sa o scoateti la capat. Ganditi-va doar ca intr-un an de acum inainte multe din intrebarile voastre isi vor fi gasit raspunsul si lucrurile vor aparea intr-o alta lumina. Stiu ca acum emotiile sunt mari, coplesitoare si cat de frustrant e ca nicio poveste din ceea ce cititi nu va da macar o vaga idee despre cum va fi povestea voastra. Dar rabdare… Eu astept cu mare interes o poveste de succes de la voi.

  37. Raluca says:

    Buna Katy! Povestea noastra seamana destul de mult cu a voastra. Si noi am fost in SUA in 2006 si 2007 cu programul Work&Travel. Neavand pe nimeni in State ne-am hotarat ca cel mai bine ar fi sa ne incepem aventura americana tot in oraselul in care am mai fost cu ani in urma. Initial o cunostinta a spus ca ne poate ajuta cu cazarea pt o perioada la jumatate din pretul pietei… dar acum nu mai raspunde la mesaje… In fine, nu ne descurajam. Imi place sa cred ca suntem copii descurcareti. :) Un amic ne intreba cand vom aveam autorizare pt a munci. Din cate stiu eu, pana primim green-cardurile – dreptul de munca este asigurat de viza si stampila pusa la intrare in SUA. Te rog sa-mi spui daca gresesc… Inca o intrebare – ati reusit sa inchiriati ceva pe mai putin de un an? Eu am inceput sa caut pe diverse site-uri si peste tot vad numai “1 year lease” + referinte. Numai bine!

  38. Katy says:

    Buna!

    Sa nu-ti imaginezi ca cineva va face ceva pentru tine pe gratis… Prietena la care am stat… ii plateam 400$ pe luna… Ceea ce nu-i putin daca iei in considerare faptul ca aveam doar o camera si trebuia sa impartim toate spatiile comune cu ea si cu copilul ei… Cat despre dreptul de munca, acela e dat de SSN, pe care voi ar trebui sa-l aveti deja din perioada Work and Travel. Nu trebuie sa asteptati green cardul ca sa fiti angajati. Doar ca atunci cand il veti primi va trebui sa duceti o copie la HR la munca. Pana atunci, stampila din pasaport va acopera…
    Cat despre chirie, nu va descurajati… Noi am gasit sa inchiriem cu contract pe 6 luni, cu o luna depozit si chiria platita la inceputul fiecarei luni. Si nici macar nu ne-am omorat cautand. Am luat prima oferta, ca ni s-a parut ok. Eu va sfatuiesc sa va inchiriati o camera la hotel pentru o saptamana, si in timpul asta sa cautati chirie. In oraselele mici e mai greu sa gasesti ceva pe site-uri populare de inchirieri. Nu stiu… aici totul se intampla din vorba-n vorba… din ziarul local… din “stiu pe cineva care stie pe cineva…” Dar zic eu ca o saptamana va e de ajuns sa va gasiti o chirie cu contract pe 6 luni si la un pret decent.

    Multa bafta,
    Katy

  39. Denisa says:

    Buna!Frumos blog,l-am citit cu drag!
    Ne-am inscris si noi la loteria vizelor,in Mai vom vedea daca o vom si castiga.Noi adica eu ,sotul si fetitele noastre 1 an si respectiv 5 ani.Ca studii eu am terminat ca asistent medical si Facultatea de geografie.(am inghetat ultimul an),momentan sunt in concediu de crestere a copilului si sotul lucreaza ca agent la o firma de medicamente.Imi fac griji referitor la fetite la cum ne vom descurca cu ele acolo,ideea este ca eu sa imi gasesc un job part time sa aibe ele cu cine sta cand vin de gradinita respectiv scoala.Nu avem.pe nimeni in SUA,dorim sa venim in Miami.Ce preturi sunt la cazare,este suficient pt.inceput 1 dormitor si living,preturi la gradinite ai idee?

  40. Buna Denisa… daca asta va doriti sa traiti in US atunci cu siguranta o sa reusiti sa va adaptati. Din punctul de vedere al copiilor nu-ti fa probleme, ei sunt foarte destepti si or sa se adapteze repede.
    In cealalta privinta, aceea a chiriilor ..ele sunt undeva in jur de $1000/luna ..mai mult sau mai putin, in functie de cartierul pe care il alegi si de conditiile din ele. In ceea ce priveste gradinita cred ca preturile sunt undeva incepand de la $400/luna, insa stiu pe cineva care plateste $800/luna. Iar, difera foarte mult. Depinde iar ce ce activitati vrei ca sa implici copii etc. Insa nu privi acesti bani, raportati la salariile din Romania….va trebuie sa te gandesti la preturi in functie de venitul pe care il veti avea aici. Totul este asa de relativ cu banii..ce unora li se pare mult, altora li se poate parea putin si bineinteles, invers.
    Va doresc succes in indeplinirea viselor voastre!

  41. Denisa says:

    Ce cartier ne-ai recomanda?Care sunt joburile cele mai cautate acolo?

  42. Buna Denisa, e foarte mult de discutat in ambele subiecte. Practic gandeste-te ca in imprejurimea Miami-ului sunt zeci de orase (poate peste 50). De exemplu in Hollywood (alt Hollywood decat cel din LA) sunt cei mai multi romani. Eu de exemplu traiesc in alt oras, la cam 45 min de Miami. Fiecare oras are zonele lui bune si rele. Va trebui sa va uitati de chirii pe net ca sa va faceti o parere. Eu nu va pot recomanda un oras anume…decizia asta va apartine.
    Iar in ceea ce priveste joburile..sunt foarte variate. Stiu ca se cauta joburi de Nursing, dar trebuie sa faci scoala aici de nursing. In general, ce iti pot spune despre joburi este faptul ca daca vrei sa muncesti, atunci vei munci. Si trebui ca la inceput sa faci si compromisuri, sa nu crezi ca cineva iti va da post de manager pentru ca nu prea este asa. Va trebui sa pleci de jos, insa daca demonstrezi ca esti bun, atunci vei creste in companie. Asta e parerea mea.

  43. Denisa says:

    Eu pt.inceput ma gandeam un job in domeniul hotelier sau in vanzari.Este prea mult pt.inceput?Ai idee cum se platesc,cu aproximatie,sa imi pot face o idee!

  44. Este un inceput tare bun …atat partea de vanzari cat si partea hoteliera. Ca si salariu, salariul minim pe economie in statul Florida este de $7.93/ora. Fa de aici socoteala. Chiar pregatesc un nou post pe blog in care o sa povestesc despre partea de joburi. Asa ca tine aproape. Poate acel articol iti va da asa o idee mai de ansamblu asupra situatiei.

  45. Denisa says:

    Multumesc pt.timpul acordat.Astept articolul cu nerabdare.

  46. Georgiana says:

    Cat costa viza? Aveti idee cam cat costa chirie in LA?

  47. Buna Georgiana si bine ai venit pe blog. Viza nu costa nimic, totul este sa fii extrasa. Cat despre chiriile in LA nu am nici cea mai mica idee. Google este un prieten adevarat, da-i un search. Bafta!

Leave a Comment

Your email address will not be published. Required fields are marked *

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.